marți, 29 martie 2011

Sâmbăta care-o trecut

Mâine ievadez oleacă de la bloace şi mărg iară până în Dumbrăviţă, că nu gătai sâmbătă de săpat grădinuţa dă lângă casă, în care mi-oi pune odoauă croampe şi-o ţâr de ceapă şi de aiu, că aiestea de’s aduse amu din China or Polonia or din de-or fi, nu-s bune de nimică.

Şi-apoi să vă zic cum am ajuns de s-o prins ruşinea de mine sâmbăta care-o trecut.
Mărg io pe la bace Ioane sa ne târguim dâr nişte iezi păntru Paşti. Am dus cu mine si neşte bere, dară când i le dau lui Ioane, le ia şi-mi zâce:
- Şti ce măi Danule, iţi tare mulţam! ia, le iau si le pun d-oparte şi le-om be coale după Paşti, că-i post amu!
Ne vorovirăm dăspră una alta, ne darem ziua bună şi plecai mai departe spre bace Mane.
Odată ajuns la el acasă dădui să şed coale pe laviţă. Bace să uită lung la mine, zâmbeşte şi-mi zice:
- D'apoi că dă astă toamnă nu te-ai mai urlat pă la mine că am gândit că ai uitat de moşu cu tătului! Să pune lângă mine şi mă întreabă cum făcem şi poată şi-şi pască vacile şi caii la mine pe păşune şi anu aista. I-am zâs şi le pască numa liniştit, că doară şi anu trecut în vremea asta m-or surprins când ajunsă-i la căsuţa de sub pini si mi-am văzut tăt terenu curăţat de spini.
- Bei o ţuică? zâce el cătră mine.
- Beu dară, doară mi-a pica bine după tătă vânzoleala ce-am tras-o pe la oraş d-o perioadă încoace!
Zis şi făcut. Apare bace cu un pahar de ţuică.
- D-apoi dumitale nu ţi-ai pus?
- Nu, îmi zice el, io nu beu nimică, doară-i post amu!
M-a prins ruşinea. Noi, generaţia asta splendidă, nu putem ţine-un post din tot felul de motive, din care cel mai auzit e: “ nu am timp in ziua de azi de aşa ceva” , iar oamenii ăştia despre care spunem ca sunt depărtaţi de lume, plini de neajunsuri din punctul nostru de vedere, oamenii ăştia se cumpătează, îşi înfrânează poftele!
De la bace Mane d’acasă am luat-o pe cărarea care duce dirept la mine-n deal. Ajuns acasă m-am dus la cămară şi-am pus stupuşul pe damigeană, iară de mâncare, d-atunce mâncai numa de post.
Am luat arşeu-n mână şi m-am pus pe săpat toată ziua. Din când în când mă opream să-mi mai hodin mânurile, ce dădeau sa facă bătături în pălmi, şi priveam în zare cu dor de bunicii mei, oameni care începeau ziua rugându-se in jerunţi, cu coatele sprijinite-n laviţa din faţa patului, apoi trudeau pământul cât era ziua de lungă, iară sara îi prindea tăt în jerunţi la rugăciune.

De mult nu mi-o mai tihnit aşe o zâuă, ca sâmbăta care-o trecut!