marți, 3 iunie 2008

La Ciuperci

Deschizând uşa de la târnaţ într-o dimineaţă de sâmbătă, un miros de pită proaspăt coaptă ce venea dinspre cuptorul de lângă iştălău mă învăluise şi ,aşa somnoros cum eram , am dat fuga să-mi vâr brânca sub şterguri la pitele proaspăt coapte şi să fur o coaja ca s-o ronţăi.
-Nu-ţi băga brâncile p’acol măi pruncule,lasă pitele acelea să se roage un ceas că altcumva nu o să ţină o săptămână !Vadă-te soarile şi te vadă,da ce te-ai trezît aşe dimineaţa , că n-avem nu ştiu ce dă lucru azi !?
-Am auzit ţiganii trecând cu căldări în brânci pe lângă casă.Or mărs după bureţi aşe-i?S-or fi făcut pitoancele?Pot sa mărg şi io dacă tat nu avem nuş ce dă lucru ?
-Du-te dară, da ne adu si nouă oleacă dă bureţi,numa şi nu meri pă pădure dă pă Feţă că tăţi or mărs încol şi nu mai găsăşti nimică dînapoie lor.Tu si meri pă Valea Nanii în sus cătă Mirez şi să coţi pă lângă stejari,că p’acole să fac amu !
-Mă duc să-mi iau cizmele !
-Mă pruncule nu mai fugi aşe ca un besmetic că nici pă ochi nu te-ai spălat şi poate pici şi te căznăşti!Să faci bine şi iei cu tine toporiţa ceie mică , s-aduci şi nişte pari dă păsulă din padurea ceie dă alun,dacă tăt treci p’acole...

Nu terminase străbuna de zis bine ce avea de zis că deja eram gata de plecare.

Ce dor de padure şedea în mine încă de pe atunci,aveam vreo 12 ani şi mi se parea că pădurile şi dealurile îs nesfârşite ,tocmai de aia nu ma prea abateam de la calea ce am invatat-o da mic.



Cu ochii mari ţintiţi spre mine,sprijinită în toiagu făcut de mine mai deunăzi,Măicuţa îmi întinse cu brâncuţa ei pe care puteai să numeri toate venele si venişoarele,coşeruţa mea de nuiele norocoasă şi-mi zise :
-Ia pruncuţu mio că ţi-am legat de coşară oleacă de şnur roşiu ca şi-ţi poarte noroc.Ţi-am mai pus acole şi oleacă de pită cu unsoare şi nişte pipărci şi ai ce mânca.
-Mulţam mult Măicuţă,ţi-oi aduce şi nişte bureţi dă aceie cum iţi plac dumitale :caprine ori usturoi !
-Nu sunt din acele amu,da şi nu faci şi nu-mi aduci « buza vacii »,că din ale tră şi fie pă vremea aiasta.
-Tumna aşe o-i face Măicuţă ! Unde-i câinele ?Tuli !!!Tuli !!!
Caţeluşa mea dragă apăru de prin tălec dînd din coadă fericită parcă de fericirea pe care mi-o citea in ochi.
De cum ieşirăm pe poartă m-am luat la fugă de nici câinele nu se ţinea bine după mine.Aveam să trec prin temetău,unde nu era dată să nu mă opresc pe la mormântul bunicului că să-i sărut poza.
Ieşit din temetău o forfotă acompaniată de câinii ce mă lătrau se pierdea în spatele meu din ce în ce mai tare şi parcă nici mirosul de pită coaptă venit de la mai toate gospodăriile nu se mai simţea aşa tare,dar ce conta,doar ronţăiam pe coaja mea de pită furată de sub şterguri fără să ştie străbunica.

Am luat-o pe cărarea ce ducea pe Valea Nanii,care era doar un pârău ce se revărsa printre două dealuri.Pe un deal predomina alunul,iar pe cealălalt era mesteacăn.Legenda spune că aci o fost un singur deal mare pă care şedea intr-o coliba o nană singură,de care se zicea că făcea vrăji,până într-o zi când o furtună mare s-o strâns deasupra dealului şi aşe tare o trăsnit dă s-o crepat dealu in două ,iară nana dus-o fost şi ie.La scurt timp un pârău şi-o făcut loc printre cele două dealuri ,iară oamenii i-au zis :Valea Nanii.

Prin lunca văii călcam cu paşi grăbiţi prin boburi mari de rouă,iar caţeluşa fugea după iepuri făcându-mă să râd : « cum sa prinda un biet poţocar cu picioare scurte tumna un iepure» .
În faţa mea se contura intrarea în pădurea cu fagi imenşi din care vuiau ciripituri care mai de care mai vioaie.Un cuc se făcea mai remarcat si parcă mă chema să vin mai repede,dar cum sa vin cand fraguţe roşii se arătau de o parte şi de alta a cărării.



Mă săturasem bine de fragi şi am intrat în pădurea umbroasă.Cu ochii în pământ scanam toate frunzele in speranţa să găsesc bureţi.E puţin mai greu să le vezi până ţi se acomodează vederea şi începi să distingi nuanţele de maro al frunzelor de cel al hribelor.De aceea gălbiorii erau tot timpul primii care îmi ieşeau în faţă.


Urmatoarele se faceau văzute « Buza Vacii » care aveau culori de la mov la verde,chiar şi albastru.

/

Păşind cu ochii în patru zăresc după o tufă o culoare mai stridentă(îi zice Creasta Cocoşului):


-Dar oare de ce nu găsesc pitoance ?-Poate aici nu sunt pitoance !?-De aia or mers ţiganii pe pădurea de pe Feţă !?-Precis acolo sunt !-Mai bine mă trezeam mai dimineaţă şi mergeam înaintea lor ! Dar ce văd ochilor!?Uite-o!!!Oaaa !!!

/


Cu o bucurie imensă în suflet mă arunc şi pun mâna pe ea parcă de frică să nu o ia careva înaintea mea,o ridic şi o pup ca să-mi aducă noroc.Avea un miros de parcă toată esenţa pădurii se strânse într-o singură ciupercă.Mă uit în dreapta :Uite înca unaaa!Precis aici sunt !Precis pe aici n-or trecut mistreţii azi !

(o vedeti?)

(dar pe astea?)

/

/

/

/

Pe potecuţă,cu coşuleţul plin de ciuperci în mână,fluierând,mă întorceam spre casa bunicelor, bineînţeles că după ce luasem toporişca ascunsă în tufiş şi-i făcui nişte pari de alun pentru păsulă şi după ce culesă-i nişte flori de soc ca să-mi facă o socată cum numai Buna stie,flori pe care le pusă-i deasupra ciupercilor,ca şi cum nu aş vrea să vadă şi alţi oameni,când trec prin sat,că s-au făcut pitoancele(zgârcitu de mine).



Din păcate pozele nu sunt făcute în pădurea cu princina căci...pădurea aceea nu mai este,ci sunt făcute aci lângă Oradea,în pădurea de la Betfia,unde am reuşit să fug într-o zi scăpat de cotidian,de fuga de zi cu zi către nimic,de aglomeraţie,de oameni făţarnici şi încruntaţi,de afişe electorale ,de profesori « dedicaţi total învăţăturii »,de absolvenţi de facultate cu impresii de Oxford care mâine,poimâine le vor spune copiilor :"-Vezi măi,eu am o facultate,cum adică vrei tu să fi tâmplar ?Vrei să mă faci de ruşine !?"...Uităm de noi cu totul,ieşim din casă,ne punem masca perfidă şi mergem la şcoală,la muncă,la cumpărături şi arătăm ce ne-a învăţat mai bine societatea :sa fim perverşi...când noi toţi defapt suntem nişte copii în trupuri de adulţi...nu mai avem timp de cei dragi...nu mai avem timp de noi...tu când ai stat ultima oară cu tine ?(vorba lu’ Dan Puric)
Poate sunt prea obosit de alergătura asta cu sfârşitul de facultate,cu ultimele restanţe...poate că e şi serviciul...poate mi-a placut prea mult « Into the wild »
...poate imi e prea SETE DE VERDE !

4 comentarii:

Nicu S. spunea...

Povestirea ta curata, mi-a trezit amintiri.
Ciupercile sunt acolo si vor mai fi, le-am uitat sau nu imi las timp pentru ele. Acolo, in padurea de stejari si-n alta de brazi, atunci cand eram copil, mergeam sa le culeg, dupa ce se potolea ploaia de vara.
De ce acu nu mai merg? O voi intreba pe mama!

Dan Suciu spunea...

Ma bucur mult ca va trezesc amintiri la fel cum "Legenda Muntelui"
(http://gazetadeperete.blogspot.com/2008/02/legenda-muntelui.html )mi-a trezit mie trairi si v-as ruga sa-i faceti o continuare.
Dupa ploile astea sigur s-au facut iar ciupercile,eu am fost si in weekendul asta ce a trecut si am gasit,asa ca faceti-va timp si mergeti,va asteapta codrii cu tot ce au mai frumos si mai bun...in natura totul capata o noima si ne dam seama ca viata e simpla,numai ca o complicam noi...

Costache Ioanid ne spune:

Oricine iubeste o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreste-n carare
s-asculte un glas de izvoare
e-aproape,
aproape de cer ...

Oricine iubeste seninul,
cind soarele urca-n eter,
oricine-si inalta suspinul,
cind licare-n mare rubinul,
e-aproape,
aproape de cer ...

Oricine pe muntii albastri
priveste granitul sever,
oricine pe cai de sihastri,
strabate paduri de jugastri,
e-aproape,
aproape de cer ...

Dar cine-a primit indurarea
din ranile blindului Miel,
acela e frate cu floare,
cu riul, cu muntii, cu marea,
si-orunde il duce cararea,
tot cerul,
tot cerul e-n el.

rony spunea...

maai dani deietzi dumnezo sanatate ca tare faine amintiri depeni aci,nici pozale nu s mai prejos si sper sa ne mai vedem si la anu.daca mai ai oleaca de vreme fa niste poze si la Simiclaus si ba gale pa blog. multzam fain rony

carmen bogdan spunea...

Din cand in timp mai pritre picaturi intru si pe blogurile mele preferate. La inceput am intrat ca mi-r placut pozele faine, da amu is tare incantata si de cuvinte.
Vai ce frumoase amintiri. Am facut o data o calatorie lunga cu unchiul meu care cunoaste tare bine locurile din jurul comunei Avram Iancu de pe Ariesul Mic, pe valea Cioresi. Vai ce excursie frumoasa a fost... Am urcat si coborat cateva dealuri am poposit la nu mai stiu ce ruda care avea casa undeava in mijlocul padurii si ne-a omenit cu groscior si pita. Am cules trei plase de ciuperci. Daca unchiul meu se pricepe la colindat imprejurimile si la pescuitul de pastravi, la ciuperci nu era priceput. Asa ca odata reveniti acasa bunicul meu le-a triat si ne-a invatat care sunt bune. Asa ca din cele trei sacose jumatate au fost aruncate. In zona sunt ciuperci cu denumirea de oite cele vinetii, care au un gust incomparabil fata de toate ciupercile, apoi sunt buretii iuti, albi la culoare si care rupti scot unlichid alb, apoi sunt pitucile, maronii, si rascovoi cei galbeni. Le-am macat fripe si ce nu am putut le-am facut tocanita.
Multumesc pentru amintirile tale ce mi-au adus aminte si de ale mele.
Sarbatori fericite