Căsuţa din Dealu Pinilor

    De mic copil ieşeam la căderea nopţii în poarta casei bunicilor mei din Ursad, la poale de Codru-Moma, şi priveam spre luminiţele ce păreau ca nişte stele pe dealurile împădurite ce adăpostesc satele Codru şi Dumbrăviţa de Codru.

    Înţelegând că în ziua de azi, vrând să fim cât mai comozi, modernizăm casele de la ţară rămase moştenire din bătrâni, mi-am tot căutat o casă din văioagă pe structură de gorun pe care să o păstrez aşa cum e. Unde în altă parte era să caut decât în raza comunei mele dragi: Şoimi, care are în componenţă satele: Ursad, Pocluşa de Beiuş, Şoimi, Sânnicolau de Beiuş, Urviş, Borz, Codru şi Dumbrăviţa de Codru. În cel din urmă sat m-am oprit la o margine de pădure din Dealul Pinilor, deal care are o privelişte deosebită. Aici se afla o căsuţă părăsită pe care dădură să crească spini. Am aflat că aceasta căsuţă a fost construită acum 75 de ani şi aparţine familiei Vaida Petru şi Ana. Petru s-a stins din viaţă în urmă cu 5 ani, iar Ana locuieşte acum la fiica ei care are o casă tot în Dumbrăviţa de Codru, dar la 3 km distanţă de “casa din pini”, satul fiind răspândit pe mai multe coline.

    De câte ori am o zi sau două libere, las în spate oraşul plin de oameni îmbufnaţi cărora le spune televizorul ce să mănânce, cum să mănânce, cât să bea, ce să bea, să nu uite să se mişte, să conştientizeze că-i criză,etc. şi iau drumul plin de gropi şi denivelări ce duce din Leş către Beiuş, prin Tinca. La 65 de km de Oradea o pancartă mă anunţă să o iau în dreapta spre Dumbrăviţa de Codru. Un drum îngust de ţară care pare că nu duce nicăieri, te scoate la un moment dat lângă primele case din sat, într-o intersecţie de drumuri unde stă un panou în care suntem anunţaţi că UE şi Primăria au adus apă curentă la case. Ceva lucrări au fost, dar stagnează de câţiva ani şi nici nu se vede că bieţii oameni vor avea prea curând apa în case, ci vor bate în continuare potecile spre izvoare. O iau în dreapta şi la a treia casă mă mai opresc din când în când să mai vorbesc cu nana Ana. Ei bine dragii mei, să vă închipuiţi o femeie la 92 de ani, slăbuţă, mică, cu ochii albaştri limpezi, perfect lucidă, care îşi aşteaptă împlinită sfârşitul zilelor pe acest pământ, care i-a fost atât de drag. Începe şi-mi spune cât e de fericită că are pe lângă ea copiii şi nepoţii care-s atâta de buni “ca ziua cea bună cu soare”, apoi îşi aminteşte de zilele când era fată şi merea cu Petru la oi pe locul unde acum e "casa din pini". El locuia mult mai sus, în mijlocul codrului, la părinţii lui într-o casă cu acoperiş din ferice (ferigi) ce se afla în poiana Brătcoaia. După ce a servit Patria în “Războiul pentru reîntregirea teritorială”, Petru a luat-o pe Ana de nevastă şi, după cum i-a promis, a făcut casă şi sură în dealu Pinilor, el fiind un bun tâmplar şi fierar, mărturie stând sculele şi lucrurile rămase în urma lui. Cu pământul şi animalele primite de la părinţi şi-au inceput aici viaţa de familie pe placul lui Dumnezeu. Nu au dus lipsă de nimic, vecinii lăudându-i ca oameni gospodari, căsuţa lor văruită an de an îţi sărea în ochi după orişicare deal din preajmă. Animalele lor: cai, vaci şi boi, porci, iepuri, precum şi păsările lor, erau foarte bine îngrijite. Doişpe nuci bătrâni parcă îmi povestesc că lui Petru îi erau dragi pomii, ştiind să-i altoiască şi-a pus: cireşi, vişini, peri, meri, piersici, pruni. Din poame şi din fructele de pădure Ana umplea cămara de compot, sirop si dulceaţă, iară Petre făcea palincă de prune şi vin, băuturi la care le ştia foarte bine măsura, sătenii povestindu-mi că nu l-au văzut vreodată neom şi nana Ana mi-a spus că în toată viaţa nu i-a spus o vorbă de batjocură.
    De era seară senină vecinii din vale îi vedeau cum stăteau şi priveau către tot satul, din vârful dealului, în poieniţa de lângă şură, aşezaţi pe scăunelele făcute de Petru; pe unul din ele stau eu acum povestindu-vă acestea, şi v-aş zice mai multe, dar mă cheamă nevasta că-i gata masa aşa că mă duc să beu o palincă, să mânc bine, şi-apoi om scoate perinele din ladă şi le-om pune coale pe patul cu strojac de paie şi ne-om hodini.