A mai trecut un Martie

De cum a început să se încalzeasca afară, mi-am scos bicla de la naftalină şi am dat ture prin pădurile de la Băile 1Mai...singurel...bing,bang...printre copaci...bing,bang.

Ajuns într-un loc cu belvedere priveam cum Oradea se îneacă într-un nor cenuşiu,iar peisajul era completat de un fum imens ce lega oraşul de cer, provenit de la furnalul CET-ului.De fiecare dată mă opresc în locul respectiv şi privesc întrebător: Oare acolo e locul meu,printre încruntaţii şi zâmbriţii ce aşteaptă ridicarea mall-ului ca pe un Templu?Mai bine ar duce ofrande zeului Gucci nişte blugi sacrificaţi,la locul respectiv,poate s-ar termina mai repede construcţia...
O păsărică se postase la câţiva paşi de mine, urlându-mi cât putea ea de tare că a venit Primăvara şi eu îmi bat capul cu tâmpenii!Îmi alungă toate gândurile, mă urcai pe ţoaglă şi pedalând încet admiram cum razele soarelui pătrundeau printre ramurile înmugurite ale copacilor,pe care se perindau diferite păsări.Dau să iau o curbă şi mă trezesc nas în nas cu două căprioare de un maro splendid.Încremenesc,ele la fel, privindu-mă speriate pentru câteva fracţiuni de secundă,apoi luând-o la fugă.De trei ori s-au oprit şi s-au uitat înapoi cu ochii lor mari şi lucioşi spre mine,ca şi cum m-ar fi întrebat ce caut eu acolo,în lumea lor?Eu neclintit şi cu o emoţie puternică în piept le-am privit cum se pierdeau în adâncul pădurii împânzite cu pâlcuri verzi de leurdă.

Decis să văd dacă Primăvara s-a întins şi peste alte zone mult mai deluroase,sfârşitul lui Martie m-a prins în zona Vârciorog.

Am ieşit din sat,am tras dreapta maşina şi m-am repezit să-mi limpezesc faţa în apa cristalină a văii Topa.Aveam să-mi petrec o zi cum îmi place mie mai mult:linişte,iarbă,soare,păsări,sursur de apă.Le-am găsit pe toate într-o poieniţă, aşa că m-am tolănit întins pe iarba crudă,dar nu pentru mult timp,căci apăru o maşină cu cinci tinerei,cam de-o vârstă cu mine.Deschiseră portbagaju de unde un cântec straniu spunea ceva de valoarea unui om,clădită pe bani mulţi,care de altfel i-a luat o tipă…repede am luat măsuri:rucsacu în spate,sus pe ţoaglă şi fuga departe d’acol...

…cât mai departe,adânc în codru,până într-un loc unde abia că ieşiseră brânduşele,apoi sus pe deal,apoi jos la vale…

…apoi…un peisaj sinistru se deschise în faţa ochilor mei.O vale plină de ulei îşi făcea loc printre crengile rămase în urma unei defrişări masive.

Aşa au făcut şi cu pădurea mea dintre Ursad şi Pocluşa,pădurea în care am văzut primele căprioare,primii mistreţi,am mâncat prima dată fragi şi mure,am cules prima dată ciuperci,mi-am făcut prima colibă,pădurea în care m-am rătăcit prima oară,ca mai apoi să-i ştiu toate potecuţele.Copacii pe care erau scrijălite iniţialele mele sunt acum mobilă în ţări străine şi rumeguşul rămas din iei e mobilă în ţara mea. Nu cred ca-i va manca rusinea vreodata pe cei ce-au facut una ca asta...

În drumul înapoi spre Oradea m-am oprit în satul Copăcel,unde, o barză, două mâţe şi nişte ramuri înflorite mi-au încântat privirea.