Pământul lor

La revolutie am avut 6 ani. Prea multe nu am inteles eu la vremea aia. Imi aduc aminte ca m-a luat mama din apartament in mare graba si-n drum spre gara a strigat catre cei ce stateau la coada imensa din fata magazinului Perla din Oradea:

-         E revolutie! E revolutie ! Jos comunismu!

Iar ei se uitau la ea ca la o nebuna si nu scoteau un sunet, inafara de un domn mai in varsta care i-a spus:

-         Linistiti-va doamna, ca o sa aveti necazuri!

Ma bucurasem ca a strigat catre ei, chiar daca nu stiam ce insemna, doar ca nu suportam cozile. Chiar in anul acela, stand la coada la lapte dimineata la cinci ceasu, am intrebat-o pe mama:

- Mama, de ce stam noi aici asa de dimineata pentru lapte, doar are buna Marie destul in sat? dar nu mi-a raspuns nimic.

M-a dus in sat atunci, in timpul revolutiei si m-a lasat acolo pana ce am inceput scoala in anul urmator, asa ca am avut ocazia, ca dupa desfintarea CAP-ului, sa vad sclipire de fericire in ochii tuturor taranilor la retrocedarea terenurilor agricole.

Bunica bolborosea toata ziua prin curte:

    

-         Noa, şi mi-oi lua coale două vaci, şi-oi ţâne câte-un porc păntru fiecare prunc şi o scroafă dâr purcei şi-i pot vinde la Căpâlna. Pe Dâmburi mi-oi pune mălai, în Căpălău grău, în Lăcătie orz, în Dumbravă oi lăsa fâneaţă, iar aci pă lângă casă mi-oi face gredină cu de tăche.

 Aşa o şi făcut, şi la fel ca ea toţi din sat. Chiar şi după o săptămână întreagă de trudă, Dumineca, după Slujbă, îi vedeai cum se plimbau pe holdele din Ursad, să se laude fiecare cât şi cum şi-o lucrat pământul. Pământul lor.

Nu dupa multi ani, bunica a parasit sufleteste pamantul, iar doctorul a spus simplu: „Epuizare fizica”. Nici atunci nu am inteles prea multe, doar eram adolescent si stiam mai multe de rapperii din Brooklin decat de holdele din Ursad.

Acum, dupa ce am aflat de rebeliunile taranesti din 1949, din Arad si Bihor, parca privesc altcumva lucrurile si inteleg de unde au avut setea de pamant de dupa 89.

Parca ii si vad pe taranii de atunci suparati foc de cotele aberante si confiscarile de grau direct de la batoze. Truda lor. Atunci, la sfarsitul lunii iulie, s-a sunat din goarna si s-au tras clopotele in comuna Taut, unde s-au strans peste 1000 de tarani care scandau:

„    Jos guvernul, jos comunistii, trăiască Legiunea si Căpitanul, trăiască Regele! „

Rebeliunea cuprinde repede satele din jur si a doua zi ajunge in comuna Cociuba Mare, unde se scanda:

„Niciun bob de grâu la colectare!. Sa iasă afară toți străinii din comună! Nu avem nevoie de nădragi de la oras! ”

Dupa Cociuba Mare, rebeliunea incepe si la Ursad, dar in acelasi timp, vin vesti inspaimantatoare de dincolo de deal, la doua sate distanta, din Ucuris, ca incepea sa curga sangele taranilor, care au fost impuscati si lasati pe marginea drumului fara sa fie voie sa-i atinga cineva, ca sa ia lumea aminte. Peste oamenii acestia speriati de vremurile ce aveau sa vina, intra rapid militia si armata, inabusind rebeliunea lor pentru totdeauna. Zilele urmatoare Ursadanii ce au instigat la rebeliune au fost deportati impreuna cu familiile lor in Dobrogea, iar confiscarea graului s-a facut in liniste si pace.

Anii au trecut. Taranii si-au trimas copiii la orase, sa nu le mai fie greu. Noi, copiii copiilor lor, stam acum cuminti si etajati, privind intr-o sticla colorata o stire ce ne anunta sec o noua lege:

„Cine nu lucrează pământul va fi amendat.”

Nu ma gandesc la cat de infloritoare va fi agricultura facuta la noi de Belgieni, Olandezi, Germani s.a, ci ma gandesc la taranii ce au mai ramas in sat, la balariile ce sunt pe pamanturile lor, la cat isi banesc ei de pamanturile lor, garboviti de truda si singuri, fara putere de munca, ma gandesc la cum vor fi ei...amendati, caci stiu ca nu o sa vanda ei, ci copiii lor. Ei vor sta cuminti si-si vor astepta randul sa-si primeasca, in dealul din spatele Bisericii, Pământul Lor.