O fotografie

Cine nu are în ziua de azi ceva de pozat?Toţi avem câte un telefon mobil cu cameră foto sau vre-un aparat foto,toţi suntem fotografi amu.
M-am pus să-mi caut şi eu un aparat d’ista în rate ca tot omu ce stă cu chirie şi nu are cum să pună bani deoparte.Ajuns în faţa vitrinei amuţîi cu gându în altă parte…

-Bună ziua!Pot să vă ajut?Doriţi să achizionaţi un aparat foto de la noi?Să ştiţi că avem oferte bune!...Domnu!...vă ajut cu ceva?!

Gândul meu zbură fără să vreau cu vre-o 18 ani în urmă într-un loc unde a-ţi face o poză era ceva deosebit…m-a purtat gândul până în casa bunicii de la ţară…
-Sculaţi-vă măi că mintenaş îi soarile pe mijlocu cierului şi numai voi sunteţi în vârful patului!
-Hai buni,mai lasă-ne juma de oră…
-Ştiţi voi ce-i mai dulce şi mai dulce şi pe tavă nu se poate duce?
-Somnul buni Mărie…
-No,hai Dani,hai Andă,nu mai zăboviţi că o trecut poştaşu de mi-o adus pensia şi o is că dă şi vină azi fotografu ceala dă la Ginta la noi în sat.Amu îi prin Urviş,aşe că haidaţi de vă spălaţi şi vă îmbrăcaţi.
Având casa în mijlocul satului,mi se păru mie dubios că la doar un ceas-două după ce-o sunat goarna văcarului începură să se audă voci şi vâlvă pe treptele de la şcoala ce se învecina cu căsuţa noastră.Erau defapt câţiva din bărbaţii satului ce aflară de venirea fotografului,gătiţi olechiţă mai iute ca muierile pentru fotografie,prilej numai bun să se vorovească care după care vine la rând la secerat cu combaina ceie străină a lu Iliuţă dîn Hodişel.
Din partea casei noastre nu avea cine să participe la rânduială,deoarece bunicu plecase la cele veşnice de vreo 3 ani,iară bunica nu avea timp să meargă,că doar avea atâta treabă cu iosagurile din gospodărie şi ne mai avea şi pe mine cu sora pe capul ei,aşa că rămâneam la urmă cu secerişu.
-Pruncii mei,vedeţi că io mă duc şi fac nişte pisat la puiuţi, voi şi mereţi pă târnaţ că v-am pus acole într-un lighean apă după şpor şi v-am lăsat pe scaund hăinuţele.
Când să ieşim in stradă de mână cu bunica,pe poartă dădu să intre vecina:
-Tulai Doamne măi Mării,dară ce-i cu poalile aiestea pă tini?Tu n-ai auzît că vine fotografu ?Tu n-ai dă gând şi te ieie aista-n chipu?
-Măi Vetă,lasă-mă amu în amaru mio că n-am timp dă d-aiestea.Lasă şi-şi facă pruncuţii işte doi o poză, că tră şi vină măsa după ei să-i ducă la Orade.
-Nităoai,zice Veta,ni că veni Viorica noastă!
Şi nu termină bine vecina de zis că deja eram în braţele mamei.
Nu după mult timp se auzi în depărtare un sunet de mobră.Am şi ţâşnit-o la fugă,împreună cu toţi ţâncii spre intrarea în sat.
El înaine,îmbrăcat în haine de piele neagră,călare pe un Simson şi o ceată de puştalăi alergând în spatele lui,aşa îşi făcea intrarea fotograful mult aşteptat cu numai 18 ani în urmă,în satul Ursad,de la poalele munţilor Codru-Moma.
De cum se dăduse jos de pe mobră păşi direct spre casa noastră:
-Mărie,leşi-mă si beu o ţâră dă apă dîn fântâna voastă,că tare bună îi la astâmpărat de sete?
-Lăsu-te dară,numă fă bine şi le fă o poză la pruncii işte doi şi-o pun coale pe târnaţ în vitrină.Iacă aci 10 lei dîr poză.
-Le fac,lor le fac primii.Poza o aduc păstă o săptămână-două.
…şi bău cu sete o cană de apă din fântâna noastra cu trei izvoare de unde lua apă juma de sat…
-No haidaţi prunci coale pă trepţii de la şcoală...Daţi-vă măi oameni la o parte şi nu mai făceţi atâta politică că nu-ţi schimba voi lume aiasta,vă răciţi gura aiurea!Mâine-poimâine numa pozele aiestea or rămâne de voi,spuse fotograful făcându-şi loc printre lumea adunată ca la piaţa din Căpâlna.
Hai prunci,urcaţi acole…aşe…,dar haidaţi şi dumneavoastră doamnă lângă ei…amu zâmbiţi…aşe…gata.Următoru!